Aloe Vera in istorie

De la descoperirea plantei aloe în urmă cu mii de ani, planta a fost folosită cu succes în scopuri terapeutice. Efectele plantei erau cunoscute de marile civilizaţii antice, de la persani şi egipteni în Est, greci şi romani în Europa, pâna la popoarele de pe continentul african şi subcontinentul indian. Planta era raspândită în Asia şi zona Pacificului, regăsindu-se şi în folclorul japonez, filipinez si hawaiian.

Denumirea de “aloe” provine de la cuvântul arab „aloeh” care înseamnă în limba arabă “seva cristalină şi amară”, iar planta a fost utilizată încă din antichitate, fiind renumită pentru virtuţile sale curative, încă din timpurile cele mai îndepărtate, de peste cinci milenii. De-a lungul secolelor, a fost mereu considerată o plantă aparent magică, în stare să vindece toate bolile omeneşti. În spatele aspectului său umil şi discret, planta de aloe ascunde ceea ce a fost deja definit ca un miracol al naturii cu virtuţi terapeutice.

Aloe în cultura asiro - babiloniană
Anticul popor asirian utiliza sucul de Sibaru sau Siburu (Aloe), pentru a îndepărta neplăcutele simptome ale indigestiei datorate mâncărurilor alterate şi a formării gazelor intestinale.
Un grup de arheologi, cunoscători ai sumerilor, au identificat la sf. sec. al XVIII-lea, într-un text cuneiform pe câteva plăcuţe de argilă, o scriere cu privire la planta de aloe. Pe aceste plăcuţe găsite în oraşul Nippur, datate în jurul anilor 2000 î.H., se poate citi în mod clar: "frunzele semănau tecilor de cuţite". Această informaţie singulară ne comunică două aspecte relative ale arheobotanicii moderne. În primul rând, asirienii cunoşteau bine planta şi anumite proprietăţi ale sale, în al doilea rând, descrierea semnalează utilizarea varietăţilor de Barbadensis Miller, mai bine cunoscută sub numele de Vera.

Aloe în cultura egipteană
Vechii egipteni o numeau "planta nemuririi" şi o puneau printre darurile funerare înmormântate împreună cu faraonii, pentru a asigura, chiar şi după moarte, "sănătate spiritului faraonului". Sucul de Aloe Vera făcea parte din reţeta care garanta conservarea îndelungată a corpului mumificat al defunctului, ca în cazul faraonului Ramses II.
Prima atestare "documentară" a plantei miracol Aloe Vera o găsim încrustată în piatră, pe o plăcuţă descoperită într-un mormânt egiptean de acum 3500 de ani.
Primul tratat medical antic care menţionează planta Aloe Vera şi efectele ei vindecătoare se estimează că a fost redactat în jurul datei 1553-1550 î.H, şi se numeşte "Papyrus Ebers", lucrare ce poartă numele descoperitorului său Georg Ebers, egiptolog german.
Tot planta de aloe, în asociere cu alte ierburi, era utilizată ca enteroclismă purgativă de vechii egipteni.
Frumuseţea Cleopatrei şi a lui Nefertiti se datora utilizării plantei de aloe, alături de regenerantele şi hrănitoarele băi de lapte.
Sucul de Aloe Vera era utilizat şi în scopuri esoterice, ca principal component al unor poţiuni, cum ar fi cele dedicate zeiţei Iside şi zeului Ra.
Şi în zilele noastre, în Egipt, această plantă e considerată ca emblemă a fericirii şi protecţiei: ca plantă decorativă, protejează familia absorbind energiile negative aduse de unii vizitatori.

Aloe în Grecia şi Roma antică
Aristotel l-a sfătuit pe Alexandru cel Mare să ocupe insula Socotra, renumită pentru plantaţiile mari de aloe de acolo, planta de aloe fiind folosită la tratarea rănilor suferite de soldaţi în timpul lungilor expediţii militare alexandriene. Însuşi Alexandru cel Mare a fost rănit de o săgeată şi vindecat de către un preot, care a folosit gel stors din frunzele plantei de aloe.
În Biblie se face de mai multe ori referire la această plantă. În Psalmi (45 - 8) se spune clar că "veşmintele regilor sunt parfumate cu smirnă şi aloe". În cap. 19 - 30 din Evanghelia de după Ioan: "Nicodim pregăti un amestec de smirnă şi aloe pentru îmbălsămarea corpului lui Isus în vederea înmormântării". Acest unguent a luat apoi, numele de "Elixirul din Ierusalim", de care s-au folosit multe culturi templiere şi masonice, slăvindu-i astfel, calităţile sale curative şi de întinerire a pielii, a corpului şi a spiritului.
În primul secol d.H., atât Dioscoride, medic grec aflat în serviciul imperiului roman, cât şi Pliniu cel Bătrân, autorul tratatului "Historia Naturalis", descriau utilizările terapeutice ale sucului de aloe, în vindecarea rănilor, a tulburărilor de la nivelul stomacului, a durerilor de cap, a calviţiei, a iritaţiilor de la nivelul pielii, a problemelor de ordin oral şi a altor tipuri de tulburări.

Aloe în variata cultură orientală
Dintre cele 100 de specii de aloe prezente în lume, cele cu trunchiuri de dimensiuni considerabile se utilizează în medicina şi cultura tibetană în realizarea remediilor terapeutice şi a tămâiei pentru meditaţie, folosite în special pentru a obţine un efect calmant, armonios şi adormitor.
Crusta de Aloe aquilaria agallocha se foloseşte şi astăzi în medicina Ayurvedică pentru crearea unor remedii importante. Formula numită Agar (hindusă) sau Agaru (sanscrită) se foloseşte mai mult în vindecarea infecţiilor la ureche, ochi şi răni deschise.
Planta de aloe este citată în ghidul sexual Kamasutra ca fiind un supliment nutritiv cu putere afrodiziacă.
In cartea sa "Milionul", veneţianul Marco Polo descrie în istoria şi legenda creată în jurul plantei de aloe, utilizarea şi răspândirea ei prin căile comerciale ale imperiului chinez, din insula Socotra în întregul Orient.

Aloe în cultura maiaşă şi în Lumea nouă
Sucul plantei de aloe, preparat în infuzie şi consumat apoi diluat în apă, reprezenta în cultura maiaşă un remediu împotriva durerilor de cap, în timp ce femeile maiaşe îşi frecau de sâni frunzele de aloe pentru a produce înţărcarea precoce a fiilor lor, datorită gustului amar pregnant.
În timpul călătoriei sale spre lumea nouă, Cristofor Columb, în jurnalul său, nota o frază care, singură, ar trebui să ne convingă de versatilitatea şi eficacitatea acestui splendid remediu: "todo esta bien, hay Aloe a bordo" (totul e bine, există aloe la bord).
Şi indienii din America găseau în frunzele de Aloe Barbadensis Miller elixirul vieţii îndelungate, în timp ce vrăjitorii foloseau calităţile acestei plante în cadrul ritualurilor lor magice.
Datorită operei de răspândire a iezuiţilor, la sf. sec. al XVI-lea, aceste plante miraculoase au fost importate şi în insulele Caraibe, în special în cele ce au devenit mai apoi, insulele Barbados. Din acest motiv, astăzi, această specie de aloe poartă numele de Aloe Barbadensis, chiar dacă în trecut purta numele de Aloe Vera dat de botanistul Linneo.

Aloe în lumea contemporană
În 1851, cercetătorii englezi Smith şi Stenhouse au efectuat primul studiu ştiinţific dedicat plantei de aloe, în care cei doi oameni de ştiinţă identificau şi dădeau numele primei componente cunoscute, aloina. Deşi această cercetare a fost rudimentară,  farmacopeea mondială o menţionează pentru utilizarea acestei substanţe în obţinerea efectelor sale laxative.
În 1907, British Pharmaceutical Codex citează extractele de aloină şi aloemodină pentru acţiunea lor purgativă.
Doar după anul 1930 planta de aloe devine subiect de studii aprofundate, dezvoltate în special, în Statele Unite ale Americii şi Rusia.
Marele interes din partea întregii comunităţi medico-dermatologice americane, cu numeroase cercetări şi teste clinice atât la om cât şi la animale, a apărut după anul 1935, când, doi medici de la Maryland, Collins şi Collins, respectiv tată şi fiu, au publicat câteva studii despre utilizarea plantei de Aloe Vera în tratamentul radiodermatitelor. Cei doi medici, pe baza vechilor cunoştiinţe erboristice, ştiau că gelul obţinut din frunzele de aloe se utiliza în vindecarea rănilor grave provocate de expunerea permanentă la soare. Au folosit aceste cunoştinţe cu mare succes în cazul unei femei afectate de dermatită clinică post – radioterapie, şi după cinci luni de la începerea tratamentului, pacienta a fost eliberată din spital complet vindecată, caz în mod absolut incomparabil cu cel al altor pacienţi ce sufereau de acelaşi diagnostic.
În 1940, profesorul Tom Rowe, de la Universitatea din Virginia, a efectuat primele analize orientate spre cunoaşterea conţinutului fotochimic al plantei de aloe. Prin studii realizate pe şobolanii din laborator, supuşi mai întâi radiaţiilor şi apoi gelului de aloe, a descoperit că agentul medicamentos trebuia să se găsească concentrat în partea dură şi coriacee a frunzei de aloe.
În 1957, studii efectuate în URSS pe două specii diferite, Aloe arborescens şi Aloe striatula, au evidenţiat capacitatea regenerantă a ţesuturilor cutanate oferită de preparatele pe bază de aloe (capacitate documentată şi atestată definitiv de studii paralele efectuate în 1959 de Ministerul Sănătăţii American) şi au descoperit în plus utilitatea gelului în patologiile ginecologice şi paradentare, ajungând la concluzia că acesta reducea cu 50% timpul de vindecare a leziunilor cutanate datorate degerăturilor, arsurilor sau eritemelor solare. Alte studii ale ruşilor scoteau în evidenţă faptul că planta de aloe, în interiorul său, conţine numeroase substanţe medicamentoase, printre care acidul salicilic şi acidul cinamic, respectiv antidolorific şi antihelmintic sau vermifug.
La sfârşitul anilor ´50, farmacistul texan Bill Coats a reuşit să stabilizeze pulpa plantei de aloe, făcând posibilă comercializarea sa în întreaga lume, fără nedoritele probleme de oxidare sau de fermentare, ce puteau să compromită validitatea preparatului, fie el sub formă de suc alimentar sau cremă dermatologică de uz topic. Această descoperire a consacrat în mod definitiv această plantă în ampla panorama etno-medicală, fiind în prezent considerată, pe bună dreptate, regina plantelor terapeutice existente pe Pământ.